Introducere

Comparatismul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.

Funcţiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda comparativă are,  de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale.[16] Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice. Combătând în principiu preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienţei legislative şi juridice, îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite ţări ştiut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă în primul rând nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa altor sisteme de drept.

Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat (ştiinţa dreptului comparat), de crearea în numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept comparat, inclusiv a unor instituţii internaţionale cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.

D.   Metoda sociologică[17]

Metoda sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice.

Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea spune că această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detaşată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe “agenţi”specializaţi spre a o apăra, iar exerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv.

Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut.

Juriştii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru – legea ca pe o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană (“iubi societas ibi jus” – spuneau romanii). Preocupări în direcţia stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele mai vechi timpuri. Şi Aristotel şi Platon, Cicero, Hobbes, Hugo Groţius etc. Au fost preocupaţi de a stabili o posibilă corespondenţă a legilor în lumea înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar “ spiritul legilor ” în relaţiile dintre oameni şi dintre aceştea şi mediul înconjurător, definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura lucrurilor.

Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă sociologică în studiul dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare, îşi leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Ca ştiinţă a societăţii, a formelor de coexistenţă socială, sociologia debutează prin a afişa serioase rezerve faţă de ştiinţa dreptului.

Întâlnirea dintre sociologie şi drept s-a petrecut în condiţiile în care, la o sută de ani de al apariţia, la 1804, a Codului civil francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor faţă de evoluţia societăţii, o anumită “întârziere culturală” a dreptului. Aceasta nu mai putea da întotdeauna soluţii operative aspectelor noi pe care viaţa le ridica. Dreptul se afla “în întârziere faţă de fapte”, el începea să-şi dezvăluie limitele.

Se apelează şi la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele – sacre până atunci – ale normei juridice, mediu social care condiţionează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social.[18]

Sociologii au recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente importante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct de vedere social.

Făcând eforturi pentru a ieşi din tiparele pozitivismului, ştiinţa dreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenţie cercetării legăturii dreptului cu mediul exterior. Întrebările juriştilor bazate pe “quid juris” şi cele ale sociologilor bazate pe “quid facti” încep să-şi găsească temeiuri de apropiere.

Specialistul în drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul că “ puţina sociologie te îndepărtează de drept, iar multa sociologie te readuce la el”. În replică, sociologul francez – jurist la origine – George Gurvitch completa (peste timp) “puţin drept te îndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce la ea”.

Cel care pune bazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa “ Bazele sociologiei dreptului ”, apărută în 1913.

Erlich, adept al “liberului drept” fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a realităţii juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor şi instituţiilor juridice, fiind necesare cercetări în plan vertical, în adâncime pentru a se pune în evidenţă “dreptul viu”.

În continuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuind la aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade, Max Weber, Georg Simmel ş. a., cât şi jurişti bine cunoscuţi, spre exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.

Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rându-i influenţa din partea acestuia. Acelaşi obiect (dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiază din interior, sociologia juridică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă, denumite uneori şi fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul în acelaşi timp însă există şi fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai puţin evident – responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului etc., - deşi nu se poate afirma că acest element lipseşte cu desăvârşire.[19]

Cercetarea sociologică juridică îmbrăţişează fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieţii sociale. Prin metode care-i rămân specifice (observaţia, sondajul de opinie, ancheta  sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică îmbrăţişează următoarele domenii:

-       Domeniul creării dreptului;

-       Domeniul cunoaşterii legilor de către cetăţeni şi organele de stat;

-       Domeniul poziţiei subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare;

-       Domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului;

-       Domeniul limitelor reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor juridice şi extrajuridice, a formelor juridice şi metajuridice de influenţare a conduitei cetăţeneşti.

Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:

-       Documentări solicitate de organe cu competenţe normative;

-       Investigaţii cu caracter de expertiză legală;

-       Investigaţii privind modul de administrare a justiţiei;

-       Cunoaşterea legii;

-       Investigaţii privind desfăşurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale etc.

Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură cu măsura în care legea este respectată şi în ce proporţie legea îşi găseşte suport din partea sentimentului juridic comun.

Exemplu. Sunt bine cunoscute rezultatele cercetărilor care au stat la baza unor măsuri legislativ-statale, cum ar fi legislaţia şi vârsta adolescenţei, conceptul de fapte antisocială, strategia activităţii de cunoaştere a legilor etc. Iată spre exemplu, în problematica autorităţii părinteşti, într-o anchetă socio-juridică mai veche desfăşurată în SUA, cercetătorii şi-au propus studierea următoarelor aspecte:

-       Coincidenţele şi necoincidenţele între reglementarea autorităţii părinteşti şi sentimentele juridice ale societăţii;

-       Unitatea sau diversitatea acelor sentimente;

-       Analiza importanţei unor factori de stratificare a opiniilor în această materie – vârsta, veniturile, sexul, pregătirea etc., în ce măsură rezultatele cercetării sociologice condiţionează oportunitatea unor reglementări juridice.[20]

Rezultatele cercetărilor au scos la iveală, că în numai cinci din chestiunile studiate s-a observat o coincidenţă a reglementărilor de drept cu sentimentele celor chestionaţi. Întrebările puse au fost de tipul: părinţii au dreptul să controleze salariile copiilor? Care, poate fi vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei?

Ancheta a scos la iveală, printre alte concluzii, o lacună a reglementării legale: inexistenţa unor dispoziţii privitoare la vârsta adolescenţei. Sociologia şi psihologia operează o distincţie în evoluţia tânărului, vorbind de adolescenţă ca perioadă imediat premergătoare celei de maturitate psihică (chiar cuvântul vine de la adolesco – ere – a creşte, a căpăta puteri, a se maturiza).

Adolescenţa este stadiul începând cu procesul maturizării sexuale, şi sfârşind odată cu apropierea maturităţii (biopsihice).[21] În general perioada se situează între anii 12/13 – 18/19. Deşi există în sociologie asemenea delimitări, dreptul nu consideră vârsta respectivă ca o etapă deosebită în dezvoltarea personalităţii şi nu i se acordă forma unei categorii juridice separate ( e vorba, bineînţeles, de dreptul SUA).

Această anchetă a subliniat concluzii legate, între altele, şi de necesitatea unor revederi ale legislaţiei, în diverse ramuri de drept, care să pună în lumină asemenea diferenţieri.

Deci în concluzie putem spune, că extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieţii sociale. Dimpotrivă ca urmare a extinderii lor s-a conturat sociologia juridică ca disciplină de sinestătătoare, născută din nevoie şi ca rezultat al analizei factorilor sociali de condiţionare şi intercondiţionare ai dreptului. În efortul de creare şi conturare cât mai precisă a acestei discipline a fost creată o Asociaţie internaţională de sociologie juridică, iar la unele Facultăţi de drept se predau cursuri în această materie.

E.   Metodele cantitative şi alte metode

Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate aplicaţii în practica dreptului. În general azi, teoria juridică nu poate merge decât în strânsă corelaţie cu nevoile practice ale creării şi aplicării dreptului.

Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în ultimă corelaţie cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii şi prognoză se bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experienţă dobândită din studiul cazurilor secundare. Există în ţările occidentale chiar o ramură specializată – jurometria – care pleacă de la procedeul cazuistic ca un mod de abordare orientat spre cazul singular.

Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilităţile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operaţiuni.

În  ultimul timp, chiar în plan decizional se poate vorbi de rolul ordinatorului – este vorba de deciziile cu caracter “repetitiv” (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul că în conţinutul lor se face aplicarea mecanică şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a unor norme juridice la situaţii reductibile în formule matematice finale.[22]

Pe plan mondial cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcţii:

-       Elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;

-       Evidenţa legislativă;

-       Evidenţa deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor judecătoreşti);

-       Stocarea şi sistematizarea informaţiei juridice;

-       Evidenţe criminologice etc.

În planul evidenţei legislative calculatorul, în baza programelor informatice oferă datele necesare în vederea aprecierii exacte a corelaţiilor dintre reglementări, realizând recesământul normelor ce pot intra în conflict.

Consiliul Europei (prin Direcţia Afacerilor juridice) şi Comisia Pieţei Comune (prin Serviciul Juridic) desfăşoară în mod coordonat eforturi pentru unificarea cercetărilor privind perspectivele legislaţiei comunitare.

Încă din anul 1969, comitetul miniştrilor din Consiliul Europei a creat un organ de experţi pentru armonizarea modalităţilor implementării informaţiei juridice în calculator în domeniul privind tratatele internaţionale, reglementări interne şi date de statistică juridică.

Este în afara discuţiei faptul că, în condiţiile tehnice actuale nu se pune problema utilizării calculatorului pentru a înlocui judecătorul în pronunţarea unei soluţii în procesul judiciar.

Hotărârea judecătorească nu înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză determinată. Aşa cum nu există două frunze absolut identice, doi fulgi de nea la fel, tot astfel nu putem să întâlnim două speţe, două cazuri de viaţă, identice, chiar dacă în elementele lor generale, speţele ce se deduc în faţa completului de judecată pot prezenta (şi prezintă) multe aspecte comune. Instanţa trebuie, pentru acest motiv, să facă o evaluare a fiecărei speţe sub cele mai variate aspecte, cu grijă de nuanţe şi de individualizare a trăsăturilor ce sunt impuse de circumstanţele fiecărei cauze şi de particularităţile fiecărui participant (reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte responsabilă etc.) la procesul judiciar. Aceasta nu înseamnă că ordinatorul nu-şi află locul pe masa judecătorului. Dimpotrivă, aşa cum demonstrează situaţia organizării instanţelor din ţările dezvoltate pe masa fiecărui judecător se află un terminal de la care se poate obţine într-un termen record o cantitate de informaţie legislativă de doctrină şi de practică, care scuteşte eforturi considerabile, aduce plusul de exactitate, de siguranţă şi accelerează considerabil rezultatul (stabilirea şi motivarea soluţiei).

În general, metodele cantitative aplicate în drept din care am amintit doar câteva – au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale,  precum şi la îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a dreptului. De aceea orice rezervă, orice prejudecată cu privire la utilitatea acestor metode trebuie statornic înlăturate.[23]

Dintre alte metode este de reţinut importanţa folosirii metodei statistice, utilă atât pentru procesul de elaborare a dreptului cât şi pentru cel de aplicare. De altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al statisticii.

Cât priveşte metoda experimentală – proprie ştiinţelor naturii, menţionăm că în domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter economic, când punându-se problema unei transformări de ansamblu, la scara naţională, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva unităţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii

Pornind de la legătura indisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca oamenii de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de teoria generală a statului şi dreptului.

În principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în aşa măsură cele două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului. În orice caz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul,  fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată şi bine conturată asupra dreptului.

Revenind la cercetarea şi definiţia obiectului teoriei generale a dreptului şi statului este de reţinut că ea studiază dreptul şi statul în ansamblu în generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiţia dreptului şi statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei  de cunoaştere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoaşterea legii) ş.a. Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului.

Ca disciplină de învăţământ teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însuşirea majorităţii materiilor.

Metodologia juridică poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.

Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are  loc studierea dreptului în toată complexitatea sa

În legătură cu acest fapt menţionăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evidentă şi a unor metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii şi, ca o consecinţă firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.

                 O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o  metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.

Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menţionăm în primul rând metoda logică.

                În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.

În legătură cu metoda istorică arătăm că potrivit acestei metode ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.

Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc.

O altă metodă, ce poate fi amintită în cadrul aceluiaşi capitol, este metoda comparată. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.

Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, în procesul de legiferare. Metoda comparativă are,  de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale. Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat.

Metoda sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice.

Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social. Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură cu măsura în care legea este respectată şi în ce proporţie legea îşi găseşte suport din partea sentimentului juridic comun.

Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilităţile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operaţiuni.

Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa complementaritatea lor. Folosindu-le astfel, cercetarea ştiinţifică juridică, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă are garanţia obţinerii unor rezultate valoroase şi utile.

Bibliografie

N. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.

G.Vrabie, S. Popescu. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993.

I.      Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.

A.   Gulipe. C voprosu o formirovanii metodologhii pravovoi nauchi. Sovetscoe gosudarstvo i pravo. 1991, Nr. 4.

V. Cozlov. Problemî predmeta i metodologhia obşcei teorii prava. Leningrad, 1989

D. Ciobanu. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1993.

I. Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993

Teoria generală a dreptului. (curs de lecţii). N. Novgorod, 1993.

L. Mamut. Nauca o gosudarstve i prave: neobhodimosti radicalinogo obnovlenia.// Filosofschie nauchi. 1989, Nr. 11

Planul lucrării

Introducere ……………………………………………………………………1

Obiectul de studiu ……………………………………………………………2

Metodele cercetării ştiinţifice a fenomenului juridic……………………….…6

Consideraţii generale……………………………………………………6

Noţiunea metodologiei juridice ……………………………………………….9

Metodologia cercetării ştiinţifice juridice ……………………………………11

Metoda logică.…………………………………………………..11

          Metoda istorică ………………………………………………..  14

Metoda comparativă  …………………………………………...16

Metoda sociologică  ……………………………………………20

Metoda cantitativă şi alte metode ..…………………………….25

Concluzii ……………………………………………………………………..28

Bibliografie …………………………………………………………………..32

1 I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983, p. 8

2 M. Djuvara. Teoria generală a dreptului (enciclopedie juridică). Editura All, 1995

3 I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1967.

4 I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 10

5 I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 12.

[6] N. Popa. Lucr. citată, p 14

[7] S. Popescu, D. Iliescu. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Bucureşti, 1979.

[8] N. Popa, lucr. citată, p. 15

[9] N. Popa, lucr. citată, p. 15

[10] I. Ceterchi, I. Craiovan, lucr. citată, p. 15

[11] N. Popa, lucr. citată, p.21.

[12] N. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 19

[13] R. David. Pravovîie sistemî sovremennosti. Moscova, 1988,

[14] V. Zlătescu, I. Zlătescu. Regulile metodei comparative în studiul dreptului. Studii de drept românesc. 1, 1989.

[15] V. Zlătescu, I. Zlătescu. Lucr. citată, p. 340.

[16] N. Popa. Lucr. citată, p. 20

[17] N. Popa . teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.

[18] N. Popa. Lucr. citată, p. 22

[19] N. Popa. Lucr. citată, p. 24

[20] N. Popa. Lucr. citată, p. 25

[21] A. Roth. Individ şi societate. Bucureşti, 1986.

[22] V. Hanga. Calculatorul în ajutorul deciziei. Studii de cercetări juridice, Nr.1, 1989

[23] N. Popa. Lucr. citată, p. 27

Страницы: 1, 2, 3