Notiunea de putere de stat si putere politica1

Notiunea de putere de stat si putere politica1

INTRODUCERE

Categoria de putere, în mod deosebit cea de putere politică, a constituit şi constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constituţional ca ştiinţă politică şi juridică în acelaşi timp, nu numai că nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică la modul în care aceasta ia naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor normative şi a tradiţiilor unui popor, ale unei societăţi. Numai că această ştiinţă nu cercetează întreaga problematică a statului, a puterii politice în general. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice, precum teoria generală a statului, istoria ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică etc.

În această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de putere politică statală, a elementelor şi funcţiilor sale, a structurii de stat şi formele de guvernare, a organizării conducerii societăţii potrivit principiilor separaţiei puterilor în stat şi a analizei cât mai complete a modului de organizare şi realizare a puterii într-un anume stat.

Noţiunea de putere

În sens sociologic şi aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.1

Această definiţie implică următoarele precizări:

a)        Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relaţie între om şi om, între om şi un obiect sau fenomen. O astfel de relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a întreprinde ceva în ambianţa sa, nu însă autoritatea lui în raport cu alţii;

b)       Autoritatea exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a impune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează, se obiectivează;

c)        Puterea este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii ( guvernanţii ), de obiectul ei ( guvernaţii ) şi de mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de raportul existenţei între constrângere şi convingere. Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor de manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. “ Sesizarea ” puterii şi a esenţei ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia într-un cadru relaţional;

 

 

 

 

d)       Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiune exterioară, ca formă alienată a idealului social. După caz, scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, determină sau întreţine tensionarea lui. În fine, explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică, de asemenea, starea existentă în interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul lor static şi potenţial exploziv:

               În general prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii.

Ca raport de dominaţie puterea se instituţionalizează mai întâi în familie (pater familias), într-o instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie), în şcoală (profesorul), în societate (autorităţile puterii statale parlament-guvern etc.).

Aşadar puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea, intervine pentru a respecta proporţiile sociale, pentru asigurarea “binelui comun”.

Iată de ce Alexandru Vlăhuţă în “Gânduri” scria că “adevărata măsură după care se judecă orice putere: cât bine a adus pe lume, nu cât zgomot a făcut”.

Din punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelul macrosocial, acea putere care, în exercitarea ei, se întemeiază pe identificarea realităţilor, cunoaşterea şi promovarea unor valori şi ajutorul cetăţenilor care o acceptă şi recunosc în vederea asigurării interesului general.

În concepţia profesorului I. Deleanu “ puterea desemnează ansamblul său, sistemul relaţiilor de putere constituie într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea ”.

Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind “o forţă în serviciul unei idei, o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă grupul în căutarea “binelui comun”  şi capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă”.

Profesorul I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate de putere:

a)        Puterea reprezintă nu numai “ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a impune”, dar şi “cadrul instituţional prin care această idee se materializează”;

b)       Puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia impus de guvernanţi. Scopul puterii aşadar, determină, ori statornicia relaţiei guvernanţi-guvernaţi sau dimpotrivă, încordarea ori amplificarea acestuia. În funcţie de raportul în care se află subiecţii puterii se explică şi mijloacele folosite pentru exercitarea ei;

c)        Aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai în cadrul relaţiilor sociale “în lipsa puterii societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-şi satisfacă raţiunea de a fi”, puterea este deci “o condiţie a ordinii sociale şi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele nu sunt posibile decât într-o asemenea ordine”.

Noţiune de putere politică

Orice fapt social poate dobândi semnificaţie politică. Fenomenul politic este o calitate care poate fi ataşat oricărui fapt social, dacă înlăuntrul universului social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că totul este de domeniul politicului; înseamnă, însă, că totul este susceptibil de politizare. Calitatea politică este deci acea dimensiune care se ataşează oricăror fapte, acte sau situaţii în măsura în care prin aceasta, se exprimă existenţa unui grup uman, relaţiile de autoritate şi de conformitate stabilite în vederea unui scop comun.

Nu există fapte sociale politice prin ele însele, independent deci de aprecierea lor ca atare. Există însă fapte politice “oficializate” întrucât sunt săvârşite într-un cadru instituţionalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputaţilor, investirea guvernului de către parlament, dizolvarea parlamentului  de către Preşedintele Republicii, suspendare din funcţie a Preşedintelui Republicii de către parlament).

Aşa cum am arătat anterior, puterea este caracteristică oricărei colectivităţi umane. Rolul ei în societate este argumentat prin lipsa conformităţii tuturor membrilor săi faţă de reguli şi legi. Puterea este cea care orientează societatea spre anumite scopuri, dirijează şi menţine starea de funcţionare a societăţii. Deci, puterea politică apare “când comunitatea umană devine societate, când cei care o alcătuiesc au conştiinţa de apartenenţă la acea colectivitate”.

Procesul conştiinţei sociale a fost, fireşte, îndelungat şi extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali şi spirituali, interacţionând spre producerea aceluiaşi rezultat: formarea conştiinţei.

Încercarea de reducţiune sau fetişizare a unora dintre factorii care au declanşat şi întreţinut procesul acestei deveniri, nu poate decât fi expresia unei mărginiri deliberate sau accidentale.

Aşadar, puterea şi societatea apar împreună, pentru că “fără puterea politică”, fără acea forţă de impulsie care generează mişcarea în scopul căreia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei”. (G. Burdeau).2

Potrivit aceluiaşi reputat autor francez formele puterii sunt clasificate în forme “preetatice” şi forme “etatice”.

Puterea aparţine în cadrul formelor preetatice, grupului, o putere difuză, ori şefului sau unui grup minoritar (“puterea individualizată”), ţinând seama de calităţile sau meritele “şefului” de tradiţii sau obiceiuri etc. totdeauna însă temeiul obiectiv  al puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămâne existenţa comunitară  şi confruntarea comunităţii cu mediul ambiant. Sacralizarea şi încercarea de legitimare a puterii, detaşarea ei de funcţiile generale ale colectivităţii, marchează începutul cristalizării puterii şi al alienării acesteia. Statul încă nu fusese “inventat”. necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credinţe sau cutume. Era necesar un cadru instituţionalizat care, pe de-o parte, să legitimeze puterea iar pe de altă parte să-i asigure realizarea şi eficacitatea. Ansamblul articulat aş instituţiilor şi regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea astfel instituţionalizată este o putere etatică – puterea de stat. Statul este un concept şi o realitate, deşi, cum spunea Kelsen, “ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit”. Paradoxal, statul este o instituţie detestabilă, dar şi indispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci când el nu există.

Deci  cristalizarea puterii, exercitarea ei ca formă normală de organizare a colectivităţilor stabilite pe un teritoriu, acea putere  suverană considerată că reprezintă colectivitatea, apare odată cu statul.

Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, funcţie şi de interesul urmărit de susţinătorii lor. Vom evoca şi noi succint aceste terorii.

Desigur că originea divină a puterii a apărut pentru a justifica imposibilitatea înţelegerii şi argumentării puterii. Deţinătorii puterii era Dumnezeu, împăratul Japoniei fiind numit “ fiul Soarelui ”.

Teoria patriarhală justifică existenţa statului din familie, în timp ce teoria patrimonială susţine că statul a luat fiinţă din dreptul de proprietate asupra pământului.

Teoria contractualistă, susţinută mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes şi J. Locke motivează existenţa statului şi a puterii sale printr-un “pact de nesupunere” a celor mulţi faţă de rege, care le garantează un minim de libertate.

Teoria violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din afară, al “cultului forţei” şi al “spaţiului vital”.

Teoria juridică a statului-naţiune” susţine că statul este personificarea juridică a unei naţiuni.

Susţinătorii acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) reţin diferiţi factori pentru definirea unei naţiuni. Astfel, concepţia germană insistă pe factorii materiali şi spirituali, concepţia franceză reţine elementele subiective (sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii, dorinţa de  a trăi împreună).

Această teorie a fost infirmată de realitatea istorică. În Italia şi Germania naţiunea a precedat formarea statului, iar în SUA statul a luat fiinţă înaintea naţiunii.

Marx a făcut critica Statului, definit ca “domnie a competenţei” şi care “realizează interesul general dincolo de contradicţiile sistemului nevoilor, transformând individul în cetăţean”. Statul este de fapt “un produs al clasei dominante economic şi care justifică dominaţia prin autoritatea legilor şi a sistemului politic – (“critica filozofiei dreptului” – a lui Hegel).

Se confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statul cu puterea politică ori guvernamentală, ignorându-se eforturile făcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului democratic”.

Teoria sociologică susţinută de Jean Duguit, afirmă că de fapt statul “este un fapt istoric, grupul impunându-şi voinţa sa celorlalţi membri ai societăţii”. Se reliefează astfel în prim plan “puterea materială a statului”, “forţa sa irezistibilă de constrângere”.

                       În legătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile sunt variate, o deosebire esenţială relevându-se între cele marxiste şi cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, unele trăsături sunt reţinute de ambele categorii de doctrine, cum este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite aceleaşi argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie numai în doctrina occidentală nemarxistă  (şi sunt reţinute pentru democraţiile de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puterii de stat reţinute de majoritatea specialiştilor marxişti şi nemarxişti sunt:

1.        Politic

2         Putere investită cu forţă de constrângere materială;

3         Organizat

4         Suveranitate

                       La aceasta marxiştii adaugă caracterul unitar, iar unii autori occidentali enumără şi alte caractere, precum:

1.        Caracterul civil;

2.        Caracterul temporar;

3.     Putere de superpoziţie şi de centralizare.

                       Juriştii marxişti reţin unele caractere care - zic ei – sunt întrunite numai de puterile statale şi anume:

1.        Democratic;

2.        Creator;

3.        Progresist.

Puterea de stat este o putere politică

                       Este o caracteristică a puterii de stat argumentată în mod diferit în gândirea marxistă faţă de cea nemarxistă. Pentru Marx şi discipolii săi, esenţa politicii trebuie căutată în lupta de clasă, în doctrina lor baza economică a societăţii determinând întreaga suprastructură, deci, şi puterea de stat, care este o putere de clasă, aparţinătoare aceleia care, fiind deţinătoarea principalelor mijloace de producţie, este, ca efect al acestui fapt, şi deţin puterea de stat. Deci, când marxiştii spun că puterea de stat este o putere politică, se referă la caracterul ei de clasă, la faptul că ea aparţine numai unei clase şi este utilizată în general pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea istorică a unei clase. Şi totuşi, în concepţia fondatorilor marxismului, orice putere politică de tip “ expoatator ” are şi unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum cele referitoare la menţinerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3

                       Reţinând caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc argumente diferite faţă de marxişti. Astfel Harion şi J. Giequel susţin că puterea de stat este o putere politică deoarece:

1.        Statul este un arbitru, alegând între diverse opţiuni (mai ales în occident, prin acţiunea grupurilor de presiune);

2.        Puterea nu mai este de natură patrimonială ca în evul mediu, când se făcea o confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală);

3.        Sancţiunile pronunţate în numele statului sunt sancţiuni directe privind persoana şi deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societăţii revolute. Sau în concepţia altor autori,

caracterul politic al puterii de stat este determinat de existenţa deosebirilor dintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese din concepţia fondatorilor dreptului constituţional clasic francez.

 

Puterea de stat este oficială

Puterea de stat este oficială. Aceasta înseamnă că puterea de stat este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosirii forţei, violenţei pe calea revoluţiilor, insurecţiilor.

Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitatea şi permanenţa acesteia, este ştiut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea suferă şi generează haos.

Ca putere oficială, chiar dacă este formată din reprezentanţii unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de stat se exercită pentru întreaga societate, conduce toată societatea.

În opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa şi totodată mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială sunt crearea şi aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a relaţiilor sociale devin astfel relaţii juridice, al căror conţinut se exprimă prin drepturile şi obligaţiile, juridiceşte consacrate şi garantate, ce revin participanţilor la aceste relaţii. Opţiunea politică devine acum dirijare statală şi juridică, aflată sub semnul virtualităţii constrângerii juridice. Deşi normele juridice nu asanează totalitatea normelor şi relaţiilor politice sau de altă natură existente în spaţiul social – acest lucru nefiind de altfel posibil şi nici necesar – prin funcţiile pe care le îndeplinesc – şi înainte de toate prin postularea preeminenţei intereselor generale -, normele juridice subordonează toate celelalte norme sociale, le polarizează în jurul anumitor valori specifice societăţii, astfel încât, în cele din urmă, întregul sistem normativ al societăţii poartă pecetea unora şi aceloraşi interese.

                       Desigur că puterea de stat – ca ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor de putere reglementate juridic -  nu poate să acopere şi nici nu absoarbe multitudinea şi  diversitatea instituţiior şi raporturilor de putere existente în  societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizaţii, grupuri de presiune, organizaţii religioase). Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme  (puterea instituţională, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) şi interacţiunea dintre factorii ei constituie o condiţie esenţială de echilibru şi eficacitate la nivel social, precum şi premisa decisivă a unui regim autentic democratic.

Страницы: 1, 2, 3