Notiunea si clasificarea actelor juridice civile

Sunt acte juridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locaţie, depozit, etc.

Prin acte juridice nenumite se înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţia civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.

Clasificarea actelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare.[3]

11.          După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.

Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul.

Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestaţii succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc.

Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancţiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie extinctivă distinctă.

12.          În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.

Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.

Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de norme imperative, părţile actelor juridice exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.

Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în limite mai largi.

Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot  fi decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege.

Condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile.

După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:

¨     Capacitatea de a contracta;

¨     Consimţământul valabil al părţii care se obligă;

¨     Un obiect determinat;

¨     O cauză licită.

În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deşi textul se referă la convenţii, condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deşi textul se referă la consimţământul valabil al părţii care se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimţământ valabil.

De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şi atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce priveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor de morală.[4]

În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne.

Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalităţile actului juridic (termenul şi condiţia).

Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.

 

În literatura de specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale.[5] Nu credem că ar fi vreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţiale de validitate ale actelor juridice şi expresia “cerinţele esenţiale de validitate ale actului juridic”.

Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagă toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea actului juridic civil.

Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adică forma pe care o îmbracă acest conţinut.

În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic. Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecinţe asupra valabilităţii acestuia.

În sfârşit, condiţiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condiţiile de validitate a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului şi condiţii de eficacitate a căror nerespectare priveşte doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilităţii actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

 

Noţiune şi reglementare legală.

 

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.

Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.[6] Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile.

Sub aspectul reglementării legale în articol …. Enumerându-se condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art … , potrivit căruia “poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege” şi art …., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii, precum şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art… , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art  …  se consacră principiul potrivit căruia “orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art …. “Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialităţii capacitatea de folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia “persoana juridică are capacitate juridică de folosinţă potrivit scopului activităţii ei”

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcţioneze pe baza regulamentului general privind organizaţiile de stat, respectiv – din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înfiinţare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.

Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.

Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, etc.[7]

Consimţământul

Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este absolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite  sau stinge un raport juridic civil.

Privită în realitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex care cuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii)[8] şi sub aspectul ei juridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimţământ şi cauză a (scop).

Corelaţia care există aşadar, între voinţă şi consimţământ este de tipul întreg parte, voinţa alcătuind întregul, iar consimţământul o parte a acestuia.

Formarea şi principiile voinţei juridice

Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-şi satisface cerinţele de ordin material şi spiritual ale vieţii cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voinţă urmăreşte realizarea unui anumit scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiunilor omeneşti, motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-şi propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act de voinţă.

Cântărind motivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.

În procesul psihologic de formare a consimţământului distingem, prin urmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă, apariţia sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.

Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinţei juridice şi anume:

a)        consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;

b)       cauza prin  care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.

Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.

De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a regulilor de morală, subiectele  de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.

Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.

Definiţia şi cerinţele de validitate ale consimţământului

Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil.

Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.

Într-un alt sens, mai apropiat de sensul  etimologic al cuvântului prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale şi multilaterale.[9]

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:

a)     hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.

Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şi prin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).

În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşi nu poate valora consimţământul.

Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământul atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţie rezultă din obicei.

Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8